Experimentul de obediență al lui Stanley Milgram a descoperit că o persoană poate fi determinată să comită crime dacă i se ordonă.

În aprilie 1961, fostul ofiter SS Adolf Eichman a apărut în fața unui tribunal israelian sub acuzația de crime împotriva umanității. Cu toate că procesul s-a terminat prin condamnarea lui, Eichmann a încercat să se apere spunând că “doar a executat ordinele”. A reluat la nesfârșit că el nu a fost responsabil, ci doar un angajat care și-a făcut datoria ce consta în organizarea logisticii pentru oamenii trimiși în lagărele de concentrare. Apărarea nu a funcționat și el a fost spânzurat. Oricum, ideea că Eichmann a fost cum susținea doar un umil executant l-a atras pe psihologul de la universitatea Yale Stanley Milgram care a vrut să afle cât de ușor pot oamenii morali și normali să fie determinați să comită crime atroce atunci când primesc ordine.

Milgram a chestionat duzini de oameni pentru a le afla opinia. Fără excepție ei au declarat că este foarte dificil să pui oamenii să comită crime doar ordonându-le. Doar 3% dintre studenții de la Yale chestionați de Milgram credeau că o persoană medie poate să ucidă un străin doar dându-i ordin să facă asta. Un sondaj printre oamenii din staff-ul unei școli medicale a arătat lucruri similare.

În iulie 1961 Milgram a pus la cale un experiment ale cărui rezultate sunt și astăzi controversate.
Experimentul necesită trei oameni. Unei persoane – subiectul, i se va spune că participă la un experiment de memorare și rolul lui este să administreze o serie de șocuri electrice unui străin ori de câte ori acesta greșește.
În fața subiectului stă un dispozitiv cu 30 de comutatoare înscrise cu etichete crescătoare ale tensiunii electrice de până la 450 V. Ultimele trei au etichete de avertizare clare lipite pe ele.
Al doilea participant este un de fapt un complice care pălăvrăgește cu subiectul experimentului înainte de a se muta într-o încăpere adiacentă unde conectează o bandă de înregistrare de comutatoarele electrice cu rolul “interpretării” strigătelor și țipetelor atunci când șocurile electrice sunt livrate.
Al treilea participant e un bărbat în halat alb de laborator (administratorul) ce stă direct în fața subiectului și pretinde că supraveghează testul compliceului din camera vecină.

Execuția
La începutul experimentului subiectul primește un șoc scurt de la cea mai mică tensiune electrică. Milgram a făcut asta pentru ca subiectul să se convingă cât de dureros e șocul electric și să-i demonstreze că experimentul e “real”.
În vreme ce experimentul merge mai departe, administratorul dă complicelui nevăzut o serie de probleme de memorare ce necesita răspuns. Când complicele dădea un răspuns greșit, administratorul îl punea pe subiect să apese următorul comutator, livrand astfel tensiune progresiv. Când comutatorul era apăsat banda cu înregistrarea scotea un țipăt. La nivelele cel mai înalte de curent, complicele începea să bată în zid și cerea să fie eliberat. Se prefăcea că are un atac de inima. După al șaptelea șoc electric, el devenea complet tăcut dând impresia că a murit. Când se întâmpla asta, administratorul continua cu întrebările. Neprimind niciun răspuns de la complicele “inconștient”, administratorul îi spunea subiectului să aplice tensiune din ce în ce mai mare, chiar și 450 de volți, prin apăsarea comutatorului colorat în roșu și etichetat ca potențial letal.

Descoperirile
Grupul pe care Milgram îl chestionase înainte de experiment prognozase că mai puțin de 2% dintre subiecți pot fi influențați să livreze șocuri fatale unui participant refractar. Experimentul a demonstrat însă că între 26 și 40 de subiecți – 65% – au mers până la apăsarea comutatorul de 450 de volți. Fără excepție subiecții au livrat 300 de volți unei persoane care țipa și protesta în camera alăturată. Toți subiecții au ridicat obiecții pe timpul testului.

Oricum, Milgram a fost uluit de ce a aflat: trei sferturi dintre persoanele normale pot să ucidă o altă persoană cu curent electric dacă o persoană îmbrăcată într-un halat alb dintr-un laborator le spune “este imperativ sa continui”.

După sfarsitul testului inițial Milgram a făcut mai multe teste cu variabile controlate ca să observe importanța diferiților factori ce pot afecta rezistența oamenilor la autoritate. Omul de știință a aflat că oamenii sunt dispuși să comită acte atroce dacă au permisiunea unei autorități recunoscute (precum un administrator de laborator sau un ofițer SS superior), iar participanții cresc puterea șocului electric pentru că simt că responsabilitatea morală aparține autorității pentru acțiunile lor.

Alte câteva descoperiri ale experimentului Milgram:

• când instrucțiunile/ordinele vin prin telefon și nu direct față în față, ascultarea (obediența) scade cu 20,5% și mulți subiecți de fapt înșeală; ei ocolesc șocul dar pretind că au apăsat comutatorul; de fapt nu o fac
• când subiecții sunt împinși să preseze mâna victimelor pe platoul de șoc eliminând distanța apăsării comutatorului, obediența scade cu 30%
• când subiectul e pus în poziția să ordone altei persoane – alți complici ce participă la experiment, ca să apese comutatoarele, obediența crește cu 95%; punând o singură persoană între subiect și victimă 9,5 din 10 oameni merg până la presupusul șoc electric fatal
• când subiectelor li se oferă rolul de “modele” ca să pună la cale rezistența – în acest caz complicii ridică obiecții și refuză să participe, obediența scade cu doar 10%. Dacă un subiect chiar vrea cu adevărat să se oprească are nevoie de conducere ca să-i dea permisia morală sa nu se supună unei figuri autoritare
• când administratorul vine fără halat alb – adică fără uniforma care îi arată autoritatea, obediența scade la 20%
• când experimentul e făcut în altă parte și nu la prestigiosul campus Yale, doar 47,5% din mediul înconjurător are influență asupra conformării subiectelor.

În științele sociale nimic nu e dovedit pentru totdeauna și nici rezultatele stânjenitoare ale experimentului Milgram nu fac excepție. Munca lui Milgram a fost criticată de alți cercetători din comunitatea psihologilor aproape imediat după publicarea rezultatelor.
Una dintre cele mai mari acuze aduse experimentului este păcatul originar al științelor sociale: eșantionarea părtinitoare. S-a afirmat că cei 40 de oameni ai locului pe care Milgram i-a recrutat pentru experiment, diferiți ca trecut și profesie reprezintă un caz special și că un grup asa mic de oameni albi nu sunt reprezentativi pentru umanitate.

Alți critici spuneau că subiecți luați din grupuri de populație diferite au fost mult mai puțin obedienți cu cererile “administratorilor”. S-a raportat că cea mai mare rezistență o au muncitorii și cei fără studii superioare.

S-a încercat repetarea experimentului Milgram mai târziu dar nimeni nu a mai reușit, cel puțin nu în forma originală. Stresul psihic intens pus asupra subiectului convins că face o crimă violează restricțiile etice actuale de cercetare a comportamentului. O altă problemă este notorietatea experimentului – chiar dacă îndeplinește condițiile etice; prea mulți oameni îl cunosc ca să fie sigur în privința onestității grupului de testare.

Oricum ar fi experimentul Milgram, faptul că atât de mulți oameni ce par normali, situați la toate nivelurile societății simt să își altereze propria conștiință pentru autoritate este îndeajuns să dea fiori pe șira spinării chiar și observatorilor din ziua de astăzi.

(adaptare dupa: allthatsinteresting.com)