Sunt vânător și în special vânez porci mistreți. Am vânat căprioare și ocazional curcani în preajma Zilei Recunoștinței. Pentru toți cei ce nu știu, mistretii sunt o mare problemă în Statele Unite. Hrănirea acestor animale oricând și cu orice, a dus la înmulțirea lor exagerată și haotică. E motivul pentru care autoritățile permit aproape fără restricții vânarea lor.
În statul meu e ilegal să vânezi mamifere mari cu dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu excepția mistreților și coioților. Am adunat bani tot anul pentru dispozitivul de noapte. E greu să-i explici soției care e scopul cheltuirii banilor pe un obiect mai scump aproape de două ori ca pușca. Eram sigur că merită.

Exista o zonă presărată cu mistreti și de care eram sigur că va fi perfectă pentru o noapte de vânătoare. Era accesibilă camionetei mele și ușor de găsit un loc propice pentru tragere.
Noaptea a început fără evenimente. Pierdeam timpul cu setările noii mele jucării. Eram puțin impacientat pentru că observasem multe căprioare aflate în afara sezonului de vânătoare și oricum, nu aveam autorizație pentru ele.

M-am mutat într-un alt loc văzut cu câteva zile în urmă, probabil nu cu mult mai bun ca actualul. Îmi oferea însă ceva de făcut și un alt unghi de vedere prin luneta de noapte. Locul ales nu avea activitate a animalelor mai deloc. Nu erau iepuri sau bufnițe și căprioarele văzute în locul anterior nu erau de găsit. De ce era acest colț atât de mort noaptea dar plin de viață peste zi?

Se făcuse deja două când m-am gândit să strâng; poate luam la ochi o țintă oarecare și exersam putin. Am auzit un sunet din direcția de unde venisem. M-am uitat prin lunetă și am văzut silueta unui ursuleț printre tufișuri. E important de subliniat că luneta armei mele nu e chiar cu vedere nocturnă. E una termica, ceva de genul negru / alb văzută în filmele cu militari. Am ajustat lentilele și am mărit puțin. Am fost zguduit când am realizat că nu era un urs ci un om.

Era un paznic de vânătoare? Dacă era i-aș fi văzut lanterna luminând drumul pe care venisem. De unde putea veni? Mă găseam pe domeniul public la 45 de kilometri de orice localitate. Eram pe cale să-l strig când îmi ajustam vederea prin obiectiv. Am văzut că era gol. Fără pantofi, pantaloni sau orice altceva de îmbrăcat. Mi-amintesc că am fost tulburat de mișcările lui ca de veveriță sau așa. Zvâcnea și apuca frunzele, mirosea în jur și pipăia un copac. Era oare copacul lângă care am stat adineaori?

Comportamentul lui mă face și acuma să am coșmaruri. S-a ghemuit. Și-a așezat mâinile pe pământ între picioare și a început să privească în sus ca un lup ce urlă la lună. Atunci am auzit vocea ce venea dinspre el, o voce convingătoare de femeie: “Ajutor! Sunt pierdut!” A urmat o pauză lungă, dar niciunul nici măcar n-am clipit. Privirea mea fixa pământul din fața picioarelor lui. Unde se pierduse? Innebunise acest individ? De ce vocea îi era atât de feminină? “Ajutor te rog! Nu pot să merg!” s-a auzit iarăși.

Asta a fost momentul când am zis că e un rahat. Nu numai că putea să meargă, dar îl văzusem înainte mișcându-se cu agilitate printre tufișuri, asemenea unei sălbăticiuni. Era o capcană. Spre norocul meu apucasem să împachetez mai toate lucrurile. Poate că am lăsat în urmă o șapcă si un scăunaș, dar pe care nu dădeam niciun ban în acel moment.

L-am scăpat din privire o clipă ca să-mi iau rucsacul. Când l-am privit iarăși stătea înfricoșător în aceeași pozitie, dar privirea îi era indreptată spre mine și jur că l-am văzut zâmbind – prin lunetă desigur. Infraroșiile arată ochii animalelor ca fiind albi. Cum dracu’ m-a auzit când îmi luam echipamentul? Să tot fi fost vreo 140 de metri până la el.

“Du-te dracu’!” am strigat în direcția lui. Stătea în picioare și m-a uimit cât de înalt și slab era. Cel puțin 1,80 și foarte slab. A făcut câțiva pași lungi în direcția mea și instinctiv am slobozit un foc deasupra lui în copaci. Era înfricoșător ca dracu, dar nu m-a amenințat cu adevărat, ce le spuneam polițiștilor? Nu eram dispus să împușc pe cineva. S-a oprit și s-a ghemuit în patru labe.

“Următorul te va omorî. Cară-te!” am strigat. Stătea asemenea unei feline. Încercam din răsputeri să-mi controlez tremuratul și știu că vocea mi-a jucat feste la ultimul avertisment. Eram înfricoșat. Starea aceea a durat câteva minute, dar păreau o veșnicie. Într-o clipa s-a înșurubat spre stânga și a dispărut cu rapiditate printre tufișuri. Am mai tras un glonț de avertisment în sus în copaci. Am armat din nou gata să trag dar m-am răzgândit.

Nu eram departe de camionetă și voiam să plec cu orice preț de acolo. L-am auzit la distanță scoțând sunetele lui ciudate despre care nu știam dacă rade sau plange. Am urcat colina și m-am urcat în mașină aproape fără respirație. Țineam arma la îndemână. Am călcat accelerația și dus am fost.

Am spus povestea autorităților, dar ele n-au făcut decât să mă certe că am venit singur la vânătoare noaptea. Nu am primit niciodată vreo informare din partea lor.

Așa a rămas până într-o zi când am povestit întâmplarea în camping atunci când nepotul meu povestea despre wendigos și skinwalkers. Povestea mea l-a speriat atât de rău pentru că unde campasem era tehnic vorbind în aceeași pădure de odinioară, la doar 70 de kilometri spre est. Copilul a fost atât de speriat încât a forțat-o pe mamă-sa să-l ducă acasă.

Nu spun că a fost cu siguranță wendigo sau skinwalker. Spun doar că astfel de vietăți există; am ambuscat unul cu arma în acea noapte. Sau poate era doar un cretin ce se juca de-a Donnie Thornberry (personaj sălbatic de desene animate) în puterea nopții. Credeți sau nu, asta s-a întâmplat. Și nu, nu sunt scriitor.
(adaptare dupa Reddit)