Stay a while and listen
Ascultați povestea unei întâmplări bizare trăită în urmă cu aproape un sfert de secol.
Fără urmă de îndoială, întâmplarea e autentică.
Dacă ați trăit experiențe ciudate, bizare, ieșite din comun vă invit să le împărtășiți la adresa de email contact@marionet.ro sau în comentarii.
Vă mulțumesc!
Podcast: Play in new window | Download
Atențiune! Atențiune!
Radio Marionet acordă un premiu săptămânal de 20 de lei pentru cea mai interesantă povestire horror, stranie, ciudată. Concursul se desfășoară până pe data de 29 octombrie anul curent.
Pe 30 octombrie cea mai bună povestire va fi premiată cu 150 ron!
Sunt bine venite povestirile cu fantome, OZN, experiențe personale ieșite din comun sau la limita imposibilului.
Fiecare povestire va fi înregistrată și difuzată la radio. Puteți semna sub pseudonim ori cu numele real.
Esențial! Povestirea trebuie să fie originală, dar mai ales reală!
Așteptăm materialele voastre la adresa de email contact@marionet.ro.
Important! În fiecare duminică la ora 13,00 vom face cunoscut premiantul săptămânii.
Înscrieți-vă la newsletter-ul nostru pe site-ul www.marionet.ro pentru a fi la curent cu situația concursului.
Nu e glumă! Noi dăm, nu luăm!
Bani pentru povestiri ciudate.
Ascultați radio “Marionet”! Știri, comentarii, muzica rock!
Cu toate că sună ca o ficțiune, chit că CIA a negat mereu, experimentul pentru controlul minții MKUltra a fost cât se poate de real. Pentru mai mult de zece ani, la apogeul Războiului Rece, cercetătorii CIA au abuzat subiecți neajutorați într-unul dintre cele mai tulburătoare experimente din istorie. Convinsă că URSS a dezvoltat capacități de control a minții umane, CIA a încercat același lucru prin MKUltra început în 1953. Ce a urmat a fost un program intensiv întreprins in peste 80 de instituții, universități și spitale din întreaga țară. Fiecare instituție a participat la experimente de tortură, inclusiv cu electroșocuri, abuz verbal și sexual, inoculări masive de LSD. Ceea ce a fost cu adevărat rău e că experimentele au lăsat pe unii dintre subiecți cu vătămări psihice permanente. CIA a condus experimentele în secret total, dându-i diverse nume de cod. Când s-au sfârșit în anii 1970, multe dintre înregistrări fiind distruse la ordinul directorului agenției însuși, o mică parte dintre ele au fost găsite intacte. Aceste documente și câteva investigații guvernamentale au reușit să facă lumină asupra proiectului. Astăzi publicul are acces la circa 20,000 de documente cu privire la el. Și totuși, ele oferă doar o mică fereastră asupra întâmplărilor din programul cel mai atroce al guvernului american.
Pe măsură ce Războiul Rece escalada la începutul anilor ‘50, comunitatea serviciilor secrete americane devenea obsedată de avansul tehnologic al Uniunii Sovietice. Guvernul american credea că deja erau în spatele URSS în privința tehnicilor de interogare. Rapoarte din timpul războiului din Coreea (dovedite mai târziu eronate) sugerau că forțele militare sovietice și nord-coreene dezvoltaseră capabilității de control al minții, iar Statele Unite nu le puteau lăsa în avantaj.
Pe 13 aprilie 1953 directorul Agenției Centrale de Informații Allen Dulles dădea startul proiectului MKUltra. Conducerea programului a fost rapid preluată de chimiști și de expertul în otrăvuri Sidney Gottlieb, cunoscut în cercurile interioare sub porecla “Vrăjitorul Negru”. Unul dintre scopurile originare ale lui Gottlieb a fost să creeze un ser al adevărului ce putea fi utilizat împotriva spionilor sovietici și a prizonierilor de război în favoarea obținerii de informații. Deloc surprinzător, conceperea unui astfel de ser s-a dovedit dificilă. În loc de asta, cercetătorii credeau că un soi de control al minții poate fi obținut prin punerea subiecților într-o stare avansată de alterare a conștienței, în mod normal cu ajutorul unor experimente sălbatice cu droguri experimentale.
Ziaristul Stephen Kinzer spune că Gottlieb avea convingerea că pentru a controla mintea ea trebuia inițial golită. “Trebuia găsită o cale de înlocuire a minții” spune Kinzer. “Nu au mers prea departe în privința minții nr.2, dar au făcut multă treaba în privința minții nr.1”. În cuvintele lui Gottlieb experimentul MKUltra voia să vadă cum drogurile puteau “să crească abilitățile cuiva să facă față privațiunilor, torturii și constrângerilor”, la fel de bine să “producă amnezie, șoc și confuzie”.
Un document declasificat ce datează din 1955 spune că MKUltra dorea să cerceteze “materiale care cauzează maturizarea mentală rapidă sau înceată a victimelor” și “substanțe care să promoveze gândire ilogică și impulsivitate până în punctul în care subiectul să fie discreditat în public”.
De la început proiectul MKUltra a fost pus la cale în mare secret, în parte pentru că CIA era conștientă de tehnicile dubioase moral practicate. Cele 162 de experimente ale programului s-au desfășurat în diverse locuri din țară: colegii, închisori și spitale. În total, 185 de cercetători au fost implicați, mulți dintre ei neavând habar că lucrează în slujba CIA. În toate aceste locuri, experimentul primar consta în administrarea unei mari cantități de substanțe ce afectau mintea în scopul ștergerii ei în felul dorit de Gottlieb. Subiecții erau inoculați cu LSD, opioide, THC și super halucinogenul sintetic creat de guvern BZ, precum și substanțe accesibile ca alcoolul. Cercetătorii administrau uneori simultan două droguri cu efecte opuse (barbiturice și amfetamină de exemplu) și observau reacția subiecților, sau dând subiecților aflați sub influența alcoolului o doză de LSD. Cercetătorii foloseau totodată hipnoza, adesea pentru a crea teamă subiectului ce putea fi ulterior exploatată informațional. Au investigat efectele hipnozei cu teste poligraf și implicațiile asupra pierderii de memorie. Participanții erau de asemenea supuși experimentelor de terapie prin electroșocuri, stimulări auditive și droguri paralizante.
Între timp, cercetătorul Donald Cameron (primul președinte al Asociației Internaționale de Psihiatrie) droga pacienți și punea repetat înregistrări cu sunete pe perioade îndelungate, în vreme ce ei se aflau în stare comatoasă, cu speranta că va vindeca schizofrenia prin ștergerea memoriei înainte de a “reprograma” mintea subiectului. În realitate, aceste teste lăsau subiecții în stare vegetativă pentru luni de zile, suferind pentru totdeauna de incontinență și amnezie.
John C. Lilly, cercetător al comportamentului animalelor a fost de asemenea implicat în experimente. Pentru cercetările lui în comunicarea dintre om și delfini a creat primul rezervor fără senzori de deprivare. Oamenii de știintă MKUltra au folosit rezervorul pentru crearea unui mediu lipsit de stimuli exteriori ca să experimenteze “călătoria” subiecților drogati cu LSD. Cu asemenea mijloace la dispoziție, proiectul a avut succes în sfărâmarea minții umane, dar cu costuri enorme pentru subiecții inocenți.
Datorită naturii secrete a programului, mulți dintre subiecții testului nu au fost atenționați cu privire la experimente. Gottlieb a admis că echipa lui a țintit oameni ce nu puteau riposta. Printre ei deținuți dependenți de droguri, prostituate, bolnavi mintal și bolnavi în stare terminală. Unii dintre subiecți erau voluntari sau studenți plătiți. Alții erau dependenți și au fost mituiți cu promisiunea furnizării de droguri. Cu toate că multe dintre înregistrările experimentului MKUltra au fost distruse, există câțiva subiecți notabili: scriitorul Ken Kesey, autorul celebrului roman “Zbor deasupra unui cuib de cuci”; Robert Hunter, autorul versurilor formației Grateful Dead; James “Whitey” Bulger, celebrul gangster din Boston.
Unii participanți au fost vocali public în privința implicării în experiment. Kesey spre exemplu era student la Stanford și a fost ținut sub observație în vreme ce lua LSD și alte droguri. Conform spuselor lui experimentul a fost unul pozitiv, devreme ce a promovat public drogul. Celebrul lui roman a fost în parte inspirat de această experiență. Alți participanți nu au avut deloc astfel de experiențe pozitive.
Un număr niciodată dezvăluit de participanți MKUltra au fost supuși unor abuzuri înfiorătoare în numele științei. Într-un experiment, unui participant – bolnav mintal din Kentucky, i s-a dat LSD în fiecare zi timp de 174 de zile. Whitey Bulger spune că era îmbibat cu LSD, monitorizat de un medic și întrebat repetat dacă a ucis vreodată pe cineva. Mai târziu a sugerat că activitatea sa infracțională fusese cauzată de participarea în experimentul MKUltra.
Celebrul terorist Ted Kaczynski mai cunoscut sub numele de “Unabomber” se pare că a fost și el subiect al experimentului la Harvard la începutul anilor 1960.
Un alt participant suspectat, dar nedovedit că a participat la MKUltra a fost infamul Charles Manson, condamnat pentru că a ordonat un șir de crime în LA în 1969 care au șocat țara.
Subiecții experimentului nu au fost doar civili ci și unii dintre ofițerii operativi CIA. Gottlieb susținea că dorește să observe efectele LSD în condiții “normale”, așa că a ordonat administrarea drogului oficialilor CIA fără ca ei să fie atenționați.
Experimentul a continuat peste un deceniu, chiar și după ce un ofițer al armatei pe nume Frank Olson a început sa sufere de depresie indusă de droguri și s-a aruncat de la etajul 13 al unui hotel din New York în anul 1953.
Pentru supraviețuitori urmările experimentului au inclus depresii, amnezii anterograde și retrograde, paralizie, confuzie, dezorientare, durere, insomnie, comportament schizofrenic. Efectele pe termen lung nu au fost tratate sau raportate autorităților.
La începutul lui 1973 în plin scandal Watergate, directorul CIA Richard Helms a ordonat ca dosarele MKUltra să fie distruse. Se temea că toate agențiile guvernamentale vor fi investigate și nu dorea să riște vreo scurgere de informații în privința unui subiect atât de sensibil. Dar în 1975, președintele Gerald Ford a demarat o investigație asupra activităților CIA, sperând să elimine aura conspirativă ce plana asupra organizației. S-au înființat două comitete de investigare: Comitetul Church din Congres și Comisia Rockefeller.
Investigația a arătat că Helms a distrus majoritatea dosarelor ce priveau MKUltra, dar în același an o colecție de 8000 de documente au fost descoperite în înregistrările financiare și făcute publice în 1977 in baza Actului Libertății de Informare. Senatul a lansat o serie de audieri cu privire la moralitatea experimentului. Supraviețuitorii au dat în judecată CIA și guvernul federal. În 1992, 77 dintre participanții supraviețuitori MKUltra au fost despagubiti, în vreme ce multor altora le-au fost refuzate pentru că le era foarte greu dacă nu imposibil să demonstreze că un experiment secret le-a deteriorat starea mintală.
În 2018 familiile unui grup de foști pacienți au dat în judecată guvernul Canadei pentru experimentele pe care doctorul Cameron le făcuse pe apropiații lor în anii ‘60.
Numeroase show-uri de televiziune și filme precum “The Men Who Stare at Goats”, seriile “Jason Bourne” sau “Stranger Things” au fost inspirate de proiectul MKUltra.
Guvernul nu a negat niciodată că experimentul a existat, dar mult din ceea ce s-a întâmplat rămâne un mister. Este și motivul pentru care subiectul e adus în discuție cel mai mult de adepții teoriei conspirației. CIA asigura cu fermitate că experimentul s-a sfarsit în 1963. Dar datorită distrugerii dovezilor, a secretului ce încă plutește cu privire la experiment și variatele lui denumiri codificate, adepții teoriei conspirației nu sunt siguri de asta. Unii cred că experimente de acest gen încă au loc. Desigur că nu există nicio dovada în acest sens și mai cu seama nicio cale de a afla adevărul.
(Adaptare allthatsinteresting.com)
Cercetașele Lori Farmer, Michelle Guse și Doris Milner aveau între 8 și 10 ani când au fost violate și ucise cu brutalitate în tabăra “Scott” din statul Oklahoma pe data de 13 iunie 1977.
Taberele de vară au fost de bază în câștigarea experienței de viață de-a lungul a generații întregi. În 1977 taberele au căpătat o conotație oribilă din cauza unei triple omucideri ce semăna mai degrabă cu un film horror.
Lori Farmer, Michelle Guse și Doris Milner aveau între opt și 10 ani când au fost violate, maltratate și sugrumate. Trupurile micuțelor au fost găsite în dimineața zilei de luni, 13 iunie 1977 de o consilieră ce mergea la dușuri în jurul orei șase. Ea a văzut trei saci de dormit așezați ciudat la circa 50 de metri în pădure și s-a apropiat. I-a fost imediat clar că fetița de 10 ani pe nume Doris era moartă. Văzându-i corpul deasupra sacului de dormit consiliera a fugit după ajutor crezând că s-a petrecut un accident. Doar în prezența directorului taberei și a asistentei medicale a realizat oroarea, pe când ceilalți saci de dormit erau deschiși.
Din nefericire trecuse doar o zi de la deschiderea taberei Scott pentru sezonul de vară. Nou venita timidă și singura fetiță de culoare din tabără, Doris își luase la revedere emoționantă de la părinți. Își făcuse repede prietene în persoana lui Lori Farmer și a Michellei Guse. Petrecuseră noapte împreuna înfruntând cu curaj o furtună de vară iar acuma era moartă. Aceste asasinate oribile nu au fost elucidate până astăzi.
Cu o populație de 30 de mii de suflete și păduri vaste în toate direcțiile, ținutul Mayes era locul perfect pentru înființarea unei tabere de vară. Administrate de “Fetele Cercetașe” încă din 1928 tabăra Scott se găsea la trei kilometri de orașul Locus Grove și 80 de kilometri de sediul organizației din Tulsa. Consilierii și-au întâlnit elevele în seara zilei de 12 iunie.
Michelle Hoffman voia să-și petreacă cea de-a șaptea vară în tabăra Scott în calitate de consilier. Tânăra de 15 ani își amintește cât era de înfricoșată când a zărit-o pe Doris Milner în mulțime. Mergând printre părinți și cei 130 de copii ea a asigurat-o pe mama fetiței că nu are de ce să își facă griji. “În primul meu an în tabăra Scott am exclamat “Pfuai!” – din cauza întunericului beznă din pădure pe timpul nopții” spune Michelle Hoffman. “Dacă nu ai campat niciodată noaptea în pădure ți se va părea intimidant. Dar după ce ai făcut prima data asta totul e în regulă. Ești pregătit. Știi că va fi întuneric”.
După o ora de mers autobuzul întoarce de pe autostrada 82 pe drumul Cookie. În vreme ce copiii familiarizați cu tabăra sar din mașină și își caută imediat corturile, Hoffman se asigură că o duce pe Doris la cortul numărul opt Kiowa. Era aproape de baie și de bucătărie, iar Milner și-a găsit imediat companie. Câteva cântecele și râsete nevinovate le-a apropiat imediat pe Doris Milner de prietenele ei Lori de opt ani și Michelle de nouă. Consiliera Carla Wilhite spune că între ceilalți erau tăcute; în cort însă erau gălăgioase și pline de viață înaintea căderii serii. Cele trei se pregăteau de culcare.
Carla Wilhite însăși găsise trupurile lipsite de viață. Farmer și Guse fuseseră bătute de moarte și Milner sugrumată. Două dintre fete fusesera violate și cealălaltă sodomizată. A rămas neclar ce a suferit fiecare, dar era clar că una fusese tratată diferit de celelalte și nu fusese băgată în sacul de dormit. Între timp autobuzele duceau copiii înapoi în Tulsa unde cea mai mare parte a părinților răsufla usurată.
Cercetarea poliției a revelat că noaptea s-au auzit sunete stranii. Un consilier a mers să vadă despre ce e vorba în jur de 1,30 noaptea dar nu a putut localiza sursa. Un copil din cortul nr.7 a fost trezit o oră mai târziu de lumina unei lanterne puse în față. O fetiță a auzit un țipăt pe la ora trei, iar o alta a auzit pe cineva strigând “Mama! Mama!”.
Un fermier din apropiere a auzit ceva trafic pe drumul din preajma taberei între două și trei noaptea. Scena crimei era acoperită cu sânge șters jur împrejur cu saltele și prosoape. Au fost găsite urme de pași împrejurul cortului de diferite dimensiuni. Bandă adezivă, corzi și o lanternă au fost lăsate în urmă. În vreme ce autoritățile au găsit o amprentă pe geamul lanternei, au eșuat în a o identifica. Cel mai teribil e că aceste crime păreau că fuseseră puse la cale cu luni în urmă, pentru că un consilier își găsise baraca răscolită în luna aprilie și un bilețel în care scria: “Avem misiunea de a ucide trei fetițe dintr-un singur cort”. Semnat “Ucigașul”. Directorul taberei a tratat totul ca pe o glumă.
În vreme ce șeriful Glen Weaver susținea că a găsit arma crimei pe 16 iunie, procurorul districtual Sid Wise a negat aproape imediat. Câinii polițiști au localizat o grotă aflată la trei kilometri de tabără unde au găsit baterii de lanternă, o pereche de ochelari ce păreau furați din tabără și fotografii ale unei femei pe care au reușit s-o identifice ca având legătură cu un bărbat pe nume Gene Leroy Hart. Pe peretele cavernei scria amenințător: “Ucigașul a fost aici. Adio proștilor. 77-6-17”.
Condamnat pentru viol și răpire, Gene Leroy Hart evadase din închisoarea Mayes în 1973. Poliția avea credința că comunitatea locală Cherokee îl ascundea de atunci. Cu ajutorul a 40 de agenți FBI și cheltuirii a peste 1,2 milioane de dolari, poliția l-a localizat pe suspect într-o baracă Cherokee pe 6 aprilie 1978. A fost cea mai mare și mai lungă urmărire din istoria Oklahomei.
Membrii comunității indiene Cherokee au afirmat însă că Hart era pe post de țap ispășitor. Suspectul a fost transportat la penitenciarul de stat Oklahoma și acuzat de crimă triplă.
Procesul s-a desfășurat între 19 și 30 mai 1979. Procurorii au prezentat probele ochelarilor furați din tabără și a firelor de păr rămase pe banda adezivă. Apărarea o contrat și a spus că ochelarii fuseseră luați de la victima anterioară a lui Hart – ceea ce acuzatul a confirmat și că șeriful Weaver a plantat restul dovezilor incriminatoare.
Chelnerița Dean Boyd a depus mărturie că a văzut in dimineața crimelor un individ surescitat în restaurantul ei situat la 25 de kilometri de tabără. A apărut atunci un alt suspect. Identificat ca William Stevens, omul era un violator condamnat, pe care un copil de 11 ani din tabără îl văzuse cu câteva zile înainte.
Prietenul lui Stevens Duane Peters susținea nu doar că pusese bateriile în lanterna găsită la locul faptei, dar și că Stevens i-a mărturisit crimele. Un juriu alcătuit din șase femei și șase bărbați au deliberat doar câteva minute înainte de a-l găsi pe Gene Leroy Hart nevinovat pe 30 martie 1979. Hart a murit de infarct pe 4 iunie același an.
Abia în 1989 testul ADN făcut materialului seminal găsit la fața locului a arătat că trei din cinci probe se potriveau ADN-ului lui Hart.
Familiile Farmer și Milner au dat în judecată fără succes Consiliul “Fetelor Cercetașe” în 1985.
În final tabăra Scott a fost închisă și nu a mai primit niciodată pe nimeni.
(Adaptare dupa allthatinteresting.com)
Dr. Erlendur Haraldsson – profesor emerit de psihologie la Universitatea din Islanda a întrebat 700 de medici și asistente medicale despre viziunile pacienților aflați pe patul de moarte. Mulți dintre ei spun că rude sau prieteni sunt gata să-i ghideze pe tărâmul de dincolo. Muribunzii devin foarte fericiți și dau deoparte frica de moarte.
“Tehnic sunt toate halucinații” spune Haraldsson. “Definim halucinațiile și viziunile ceea ce nu e văzut de ceilalți. Dintr-un anumit punct de vedere ele sunt foarte reale”. Viziunile par realiste pentru că sunt legate de oameni reali. Viziunile sunt clare, raționale și sunt surprinzător de asemănătoare.
Haraldsson a investigat aproape 500 de pacienți în fază terminală din America și India pe care s-a oferit să-i ajute să treacă dincolo. Pacienții recunoșteau spirite, dar nu realizau că era vorba despre oameni morți deja. Profesorul Haraldsson i-a întrebat dacă au fost în contact cu cineva decedat. “Spre surpriza mea, au răspuns afirmativ 31% dintre ei”. În Europa un sfert dintre cei chestionați au răspuns că au avut contact cu morți.
El dă exemplul unei femei ocupată în bucătărie. A simțit că cineva trece pe lângă ea, dar când s-a întors nu era nimeni. Deodată a simțit un puternic miros de alcool. Ulterior, soțul ei a avut aceeași experiență și a întrebat-o dacă a fost cineva în vizită. Au descoperit mai târziu că bărbatul de la care cumpăraseră casa murise înecat și era alcoolic.
Haraldsson spune că pe cand era student în Copenhaga a văzut o fantomă. “Îmi doresc să fie mai mulți oameni de știința dedicați acestui subiect. Unii nu vor să-și ardă degetele pentru că spun ca le afectează reputația. Acest fapt dauneaza progresului”.
(sursa: anomalien.com)
Sunt vânător și în special vânez porci mistreți. Am vânat căprioare și ocazional curcani în preajma Zilei Recunoștinței. Pentru toți cei ce nu știu, mistretii sunt o mare problemă în Statele Unite. Hrănirea acestor animale oricând și cu orice, a dus la înmulțirea lor exagerată și haotică. E motivul pentru care autoritățile permit aproape fără restricții vânarea lor.
În statul meu e ilegal să vânezi mamifere mari cu dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu excepția mistreților și coioților. Am adunat bani tot anul pentru dispozitivul de noapte. E greu să-i explici soției care e scopul cheltuirii banilor pe un obiect mai scump aproape de două ori ca pușca. Eram sigur că merită.
Exista o zonă presărată cu mistreti și de care eram sigur că va fi perfectă pentru o noapte de vânătoare. Era accesibilă camionetei mele și ușor de găsit un loc propice pentru tragere.
Noaptea a început fără evenimente. Pierdeam timpul cu setările noii mele jucării. Eram puțin impacientat pentru că observasem multe căprioare aflate în afara sezonului de vânătoare și oricum, nu aveam autorizație pentru ele.
M-am mutat într-un alt loc văzut cu câteva zile în urmă, probabil nu cu mult mai bun ca actualul. Îmi oferea însă ceva de făcut și un alt unghi de vedere prin luneta de noapte. Locul ales nu avea activitate a animalelor mai deloc. Nu erau iepuri sau bufnițe și căprioarele văzute în locul anterior nu erau de găsit. De ce era acest colț atât de mort noaptea dar plin de viață peste zi?
Se făcuse deja două când m-am gândit să strâng; poate luam la ochi o țintă oarecare și exersam putin. Am auzit un sunet din direcția de unde venisem. M-am uitat prin lunetă și am văzut silueta unui ursuleț printre tufișuri. E important de subliniat că luneta armei mele nu e chiar cu vedere nocturnă. E una termica, ceva de genul negru / alb văzută în filmele cu militari. Am ajustat lentilele și am mărit puțin. Am fost zguduit când am realizat că nu era un urs ci un om.
(Sursa foto: allthatsinteresting.com)
Comportamentul lui mă face și acuma să am coșmaruri. S-a ghemuit. Și-a așezat mâinile pe pământ între picioare și a început să privească în sus ca un lup ce urlă la lună. Atunci am auzit vocea ce venea dinspre el, o voce convingătoare de femeie: “Ajutor! Sunt pierdut!” A urmat o pauză lungă, dar niciunul nici măcar n-am clipit. Privirea mea fixa pământul din fața picioarelor lui. Unde se pierduse? Innebunise acest individ? De ce vocea îi era atât de feminină? “Ajutor te rog! Nu pot să merg!” s-a auzit iarăși.
Asta a fost momentul când am zis că e un rahat. Nu numai că putea să meargă, dar îl văzusem înainte mișcându-se cu agilitate printre tufișuri, asemenea unei sălbăticiuni. Era o capcană. Spre norocul meu apucasem să împachetez mai toate lucrurile. Poate că am lăsat în urmă o șapcă si un scăunaș, dar pe care nu dădeam niciun ban în acel moment.
L-am scăpat din privire o clipă ca să-mi iau rucsacul. Când l-am privit iarăși stătea înfricoșător în aceeași pozitie, dar privirea îi era indreptată spre mine și jur că l-am văzut zâmbind – prin lunetă desigur. Infraroșiile arată ochii animalelor ca fiind albi. Cum dracu’ m-a auzit când îmi luam echipamentul? Să tot fi fost vreo 140 de metri până la el.
“Du-te dracu’!” am strigat în direcția lui. Stătea în picioare și m-a uimit cât de înalt și slab era. Cel puțin 1,80 și foarte slab. A făcut câțiva pași lungi în direcția mea și instinctiv am slobozit un foc deasupra lui în copaci. Era înfricoșător ca dracu, dar nu m-a amenințat cu adevărat, ce le spuneam polițiștilor? Nu eram dispus să împușc pe cineva. S-a oprit și s-a ghemuit în patru labe.
“Următorul te va omorî. Cară-te!” am strigat. Stătea asemenea unei feline. Încercam din răsputeri să-mi controlez tremuratul și știu că vocea mi-a jucat feste la ultimul avertisment. Eram înfricoșat. Starea aceea a durat câteva minute, dar păreau o veșnicie. Într-o clipa s-a înșurubat spre stânga și a dispărut cu rapiditate printre tufișuri. Am mai tras un glonț de avertisment în sus în copaci. Am armat din nou gata să trag dar m-am răzgândit.
Nu eram departe de camionetă și voiam să plec cu orice preț de acolo. L-am auzit la distanță scoțând sunetele lui ciudate despre care nu știam dacă rade sau plange. Am urcat colina și m-am urcat în mașină aproape fără respirație. Țineam arma la îndemână. Am călcat accelerația și dus am fost.
Am spus povestea autorităților, dar ele n-au făcut decât să mă certe că am venit singur la vânătoare noaptea. Nu am primit niciodată vreo informare din partea lor.
Așa a rămas până într-o zi când am povestit întâmplarea în camping atunci când nepotul meu povestea despre wendigos și skinwalkers. Povestea mea l-a speriat atât de rău pentru că unde campasem era tehnic vorbind în aceeași pădure de odinioară, la doar 70 de kilometri spre est. Copilul a fost atât de speriat încât a forțat-o pe mamă-sa să-l ducă acasă.
Nu spun că a fost cu siguranță wendigo sau skinwalker. Spun doar că astfel de vietăți există; am ambuscat unul cu arma în acea noapte. Sau poate era doar un cretin ce se juca de-a Donnie Thornberry (personaj sălbatic de desene animate) în puterea nopții. Credeți sau nu, asta s-a întâmplat. Și nu, nu sunt scriitor.
(adaptare dupa Reddit)
Cu toții am întâlnit acest gen; ori mai știi, poate că noi înșine suntem astfel doar că nu ne dăm seama. Așadar, să purcedem.
Sursa foto: unsplash.com
(De pe Reddit adunate..)
Experimentul de obediență al lui Stanley Milgram a descoperit că o persoană poate fi determinată să comită crime dacă i se ordonă.
În aprilie 1961, fostul ofiter SS Adolf Eichman a apărut în fața unui tribunal israelian sub acuzația de crime împotriva umanității. Cu toate că procesul s-a terminat prin condamnarea lui, Eichmann a încercat să se apere spunând că “doar a executat ordinele”. A reluat la nesfârșit că el nu a fost responsabil, ci doar un angajat care și-a făcut datoria ce consta în organizarea logisticii pentru oamenii trimiși în lagărele de concentrare. Apărarea nu a funcționat și el a fost spânzurat. Oricum, ideea că Eichmann a fost cum susținea doar un umil executant l-a atras pe psihologul de la universitatea Yale Stanley Milgram care a vrut să afle cât de ușor pot oamenii morali și normali să fie determinați să comită crime atroce atunci când primesc ordine.
Stanley Milgram
Milgram a chestionat duzini de oameni pentru a le afla opinia. Fără excepție ei au declarat că este foarte dificil să pui oamenii să comită crime doar ordonându-le. Doar 3% dintre studenții de la Yale chestionați de Milgram credeau că o persoană medie poate să ucidă un străin doar dându-i ordin să facă asta. Un sondaj printre oamenii din staff-ul unei școli medicale a arătat lucruri similare.
În iulie 1961 Milgram a pus la cale un experiment ale cărui rezultate sunt și astăzi controversate.
Experimentul necesită trei oameni. Unei persoane – subiectul, i se va spune că participă la un experiment de memorare și rolul lui este să administreze o serie de șocuri electrice unui străin ori de câte ori acesta greșește.
În fața subiectului stă un dispozitiv cu 30 de comutatoare înscrise cu etichete crescătoare ale tensiunii electrice de până la 450 V. Ultimele trei au etichete de avertizare clare lipite pe ele.
Al doilea participant este un de fapt un complice care pălăvrăgește cu subiectul experimentului înainte de a se muta într-o încăpere adiacentă unde conectează o bandă de înregistrare de comutatoarele electrice cu rolul “interpretării” strigătelor și țipetelor atunci când șocurile electrice sunt livrate.
Al treilea participant e un bărbat în halat alb de laborator (administratorul) ce stă direct în fața subiectului și pretinde că supraveghează testul compliceului din camera vecină.
Execuția
La începutul experimentului subiectul primește un șoc scurt de la cea mai mică tensiune electrică. Milgram a făcut asta pentru ca subiectul să se convingă cât de dureros e șocul electric și să-i demonstreze că experimentul e “real”.
În vreme ce experimentul merge mai departe, administratorul dă complicelui nevăzut o serie de probleme de memorare ce necesita răspuns. Când complicele dădea un răspuns greșit, administratorul îl punea pe subiect să apese următorul comutator, livrand astfel tensiune progresiv. Când comutatorul era apăsat banda cu înregistrarea scotea un țipăt. La nivelele cel mai înalte de curent, complicele începea să bată în zid și cerea să fie eliberat. Se prefăcea că are un atac de inima. După al șaptelea șoc electric, el devenea complet tăcut dând impresia că a murit. Când se întâmpla asta, administratorul continua cu întrebările. Neprimind niciun răspuns de la complicele “inconștient”, administratorul îi spunea subiectului să aplice tensiune din ce în ce mai mare, chiar și 450 de volți, prin apăsarea comutatorului colorat în roșu și etichetat ca potențial letal.
Descoperirile
Grupul pe care Milgram îl chestionase înainte de experiment prognozase că mai puțin de 2% dintre subiecți pot fi influențați să livreze șocuri fatale unui participant refractar. Experimentul a demonstrat însă că între 26 și 40 de subiecți – 65% – au mers până la apăsarea comutatorul de 450 de volți. Fără excepție subiecții au livrat 300 de volți unei persoane care țipa și protesta în camera alăturată. Toți subiecții au ridicat obiecții pe timpul testului.
Oricum, Milgram a fost uluit de ce a aflat: trei sferturi dintre persoanele normale pot să ucidă o altă persoană cu curent electric dacă o persoană îmbrăcată într-un halat alb dintr-un laborator le spune “este imperativ sa continui”.
După sfarsitul testului inițial Milgram a făcut mai multe teste cu variabile controlate ca să observe importanța diferiților factori ce pot afecta rezistența oamenilor la autoritate. Omul de știință a aflat că oamenii sunt dispuși să comită acte atroce dacă au permisiunea unei autorități recunoscute (precum un administrator de laborator sau un ofițer SS superior), iar participanții cresc puterea șocului electric pentru că simt că responsabilitatea morală aparține autorității pentru acțiunile lor.
Alte câteva descoperiri ale experimentului Milgram:
În științele sociale nimic nu e dovedit pentru totdeauna și nici rezultatele stânjenitoare ale experimentului Milgram nu fac excepție. Munca lui Milgram a fost criticată de alți cercetători din comunitatea psihologilor aproape imediat după publicarea rezultatelor.
Una dintre cele mai mari acuze aduse experimentului este păcatul originar al științelor sociale: eșantionarea părtinitoare. S-a afirmat că cei 40 de oameni ai locului pe care Milgram i-a recrutat pentru experiment, diferiți ca trecut și profesie reprezintă un caz special și că un grup asa mic de oameni albi nu sunt reprezentativi pentru umanitate.
Alți critici spuneau că subiecți luați din grupuri de populație diferite au fost mult mai puțin obedienți cu cererile “administratorilor”. S-a raportat că cea mai mare rezistență o au muncitorii și cei fără studii superioare.
S-a încercat repetarea experimentului Milgram mai târziu dar nimeni nu a mai reușit, cel puțin nu în forma originală. Stresul psihic intens pus asupra subiectului convins că face o crimă violează restricțiile etice actuale de cercetare a comportamentului. O altă problemă este notorietatea experimentului – chiar dacă îndeplinește condițiile etice; prea mulți oameni îl cunosc ca să fie sigur în privința onestității grupului de testare.
Oricum ar fi experimentul Milgram, faptul că atât de mulți oameni ce par normali, situați la toate nivelurile societății simt să își altereze propria conștiință pentru autoritate este îndeajuns să dea fiori pe șira spinării chiar și observatorilor din ziua de astăzi.
(adaptare dupa: allthatsinteresting.com)
La începutul anului 2004 un tip din Colorado pe nume Marvin Heemeyer plonjează asupra orașului Granby într-un masiv “killdozer”. În timpul prăpădului, a culcat la pământ 13 cladiri și a cauzat pagube de șapte milioane de dolari. Dar în ciuda numelui vehiculului și a dotării cu arme de calibru, automate și semi-automate, nu a omorât pe nimeni, cu excepția lui însuși.
Heemeyer a devenit justițiar de unul singur. Se încărcase de-a lungul anilor cu furie împotriva comisiei locale de cadastru. În 2001 orașul a aprobat construcția unei uzine din beton, măsurând și cadastrând zona din apropierea terenului lui Heemeyer.
Vreme de nouă ani a folosit același teren ca scurtătură între casă și magazinul de produse de sudură pe care îl avea în posesie. A încercat cadastrarea zonei ca să prevină construcția fabricii, dar a fost refuzat de nenumărate ori. Obosit să piardă bătălii birocratice, Heemeyer a luat măsuri radicale. Decide că e o singură cale de răzbunare pe orașul care s-a purtat greșit cu el.
A modificat astfel un buldozer Komatsu D355A cumpărat cu câțiva ani înainte și l-a blindat acoperind cabina, motorul și o parte din vehicul cu foi de tablă groasă. A instalat o cameră de luat vederi la exteriorul killdozerului protejată de plastic gros de trei inci și jumătate împotriva gloanțelor.
Killdozer-ul lui Marvin Heemeyer
Pe 4 iunie 2004 s-a suit în killdozer și a pornit într-un tur de forță de două ore prin oraș. A distrus magazine, case, primăria și fabrica de beton. Anchetatorii au stabilit mai tarziu că tot ceea ce a distrus avea într-un fel sau altul legătură cu bătălia lui împotriva comisiei de cadastrare.
În timp ce guvernatorul statului Colorado lua în considerare autorizarea intervenției Gărzii Naționale, killdozerul a rămas blocat în beciul unui magazin de bricolaj. După ce a făcut pagube enorme pe diverse proprietăți a ajuns la capătul drumului: Heemeyer și-a tras un glonț în cap.
Pentru cei ce nu o cunoșteau pe Belle Gunness ea arăta ca o văduvă singuratică ce trăia în Vestul Mijlociu american spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. În realitate, Gunness a fost o ucigașă în serie cu cel puțin 14 oameni asasinați cu sânge rece. Unii estimează că ar fi omorât mai mult de 40.
Gunness pusese la cale un adevărat carusel sângeros. După ce i-a ucis pe cei doi soți oficiali, femeia norvegiano-americană posta anunțuri la mica publicitate căutând barbați interesați de o viață bună la ferma ei. Mulți oameni cu origini norvegiene s-au înghesuit la proprietate cu speranța unei existențe tihnite într-o afacere solidă. Femeia posta totodată anunțuri în rubricile dedicate găsirii de iubiți ca să atragă candidați înstăriți. La ultima victimă ea a scris: “Inima mea bate sălbatic pentru tine, dragă Andrew, te iubesc! Pregătește-te să stai pentru totdeauna”. Și el a venit. La scurt timp după sosire, Gunness l-a omorat și i-a îngropat corpul dezmembrat în țarcul porcilor alături de alte cadavre. Cu toate că ferma a ars în aprilie 1908, aparent cu ea înăuntru, unii cred că Gunness a fugit, poate ca să ucidă din nou.
Belle Gunness s-a născut sub numele de Brynhild Paulsdatter Sorset pe 11 noiembrie 1859 în Selbon, Norvegia. Se cunosc puține lucruri despre ea în copilărie. Dintr-un motiv sau altul, Gunness decide să emigreze în Chicago în 1891. Aici ea își întâlnește prima victimă cunoscută, soțul ei, Mads Anton Soresson cu care se mărită în 1894. Căsătoria lor pare lovită de tragedie. Gunness și Sorensson deschid un magazin de dulciuri, distrus curând de un incendiu. Au împreună patru copii, dar doi mor din cauza colitei acute. În 1900 casa le arde. La fel ca în cazul magazinului de dulciuri, Gunness și Sorensson reușesc să încaseze asigurarea. Apoi, pe 30 iulie 1900 tragedia lovește din nou. Sorensson moare în urma unei hemoragii cerebrale. Curios e că data respectivă reprezenta ultima zi a poliței de asigurare de viață a bărbatului, dar și prima zi a noii polițe. Văduva Gunness încasează astfel ambele polițe – 150 de mii de dolari în zilele noastre, sumă ce putea fi ridicată doar în acea zi.
(sursa: wikipedia.org)
Gunness părăsește orașul Chicago împreună cu fiicele Myrtle și Lucy dar și cu fata luată în plasament pe nume Jennie Olsen. Având bani, Gunnes cumpără o fermă de 48 de acri (~ 20 ha) în La Porte, Indiana. Aici își începe carnagiul. Vecinii o descriu pe femeia voinică de aproape 100 kg ca pe o persoană aspră și incredibil de puternică. Un bărbat care a ajutat-o la fermă susținea că o văzuse când a ridicat singură un pian greu de 120 de kilograme. “Îmi place muzica acasă” ar fi zis ea.
În scurt timp văduva nu mai e văduva. În aprilie 1902 se mărită cu Peter Gunness. Straniu, tragedia pare că revine în familia Gunness. Fiica dintr-o căsătorie anterioara a lui Peter moare. Apoi moare și Peter. Aparent el este victima unei grinde care i-a căzut pe cap de pe un raft. Legistul a descris întamplarea cam ciudată, dar totuși a aprobat certificatul de deces. Gunness și-a șters lacrimile și a încasat asigurarea de viață a soțului. O singură persoană și-a dat seama de obiceiul sinistru al femeii: fiica adoptiva Jennie Olsen. “Mama l-a ucis pe tata. L-a lovit cu un satâr și a murit” spunea ea la școală. Curând după asta Olsen a dispărut. Gunness a spus inițial că a trimis-o la școală în California. Doi ani mai tarziu corpul fetei a fost descoperit îngropat în cotețul porcilor. Poate că Belle avea nevoie de bani; sau poate că dezvoltase gustul pentru crimă.
Dubla văduvă începe să publice anunțuri în ziarele de limbă norvegiană ca să-și găsească companie. Într-unul scrie: “Văduvă posesoare de fermă mare într-unul dintre districtele bune din ținutul La Porte, Indiana, dorește să cunoască un gentleman la fel de onorabil, cu perspectivă. Fără răspunsuri prin poștă, ci prin vizită personală”. Conform lui Harold Schechter – scriitor despre crime reale, Gunness știa perfect cum să-și atragă victimele. Asemenea multor psihopați era foarte abilă în identificarea victimelor potențiale afirmă scriitorul. Erau doar norvegieni singuratici, unii rupți complet de familie. Gunness îi amăgea cu promisiuni de genul “bucătărie norvegiana”; le zugrăvise un portret seducator al vieții idilice pe care aveau s-o ducă împreună. Oamenii veneau cu mii de dolari asupra lor și apoi dispăreau.
Un tip nu lipsit de noroc pe nume George Anderson a reușit să supraviețuiască întâlnirii. Anderson a sosit la ferma lui Gunness din Missouri cu bani și cu speranțe. Dar într-o noapte s-a trezit terifiat de privirea lui Gunness ce-l scruta în timp ce dormea. Anderson a fost atât de înfricoșat de expresia vorace a femeii încât a părăsit ferma imediat.
Între timp vecinii au observat că Gunness a început să petreacă mult timp noaptea la cotețul porcilor. Ea cheltuia deasemenea mulți bani pe lemne de foc. Bărbații se iveau rând pe rând la ferma ei, dar dispăreau fără urmă.
“Doamna Gunness primea vizitatori tot timpul” spunea unul dintre muncitori pentru ziarul New York Tribune. Un individ diferit sosea aproape săptămânal ca să stea în casă. Îl prezenta ca pe un văr din Kansas, Dakota de Sud, Wisconsin sau din Chicago. Era permanent atentă ca copiii ei să stea departe de “verișori”.
În 1906 Belle Gunness a intrat în contact cu ultima victimă. Andrew Helgelien a găsit-o în ziarul de limba norvegiană “Minneapolis Tidende”. Înainte de asta Gunness și Helgelien schimbaseră scrisori romantice. “Voi fi atât de fericită odată ce vei sosi aici! Inima mea bate să-mi rupă pieptul pentru tine Andrew, te iubesc! Vino să stai pentru totdeauna” scria Gunness într-o scrisoare. Asemenea altor victime înaintea lui, Helgelien decide să dea o șansă dragostei. Se mută în La Porte pe 3 ianuarie 1908. Tot atunci dispare.
Cădera lui Belle Gunness
Până la acel moment Gunness a avut abilitatea să scape de suspiciunile ce planau asupra ei. Dar după ce Andrew Helgelien n-a mai răspuns la scrisori, fratele lui Asle s-a îngrijorat și a pornit să investigheze. Gunness deviază discuția epistolara purtată cu el. “Vrei să spui că dorești să afli unde se găsește fratele tău. Ei află că asta aș vrea să știu și eu, dar e imposibil de aflat un răspuns”. Ea sugerează că Andrew a plecat la Chicago sau mai mult, înapoi în Norvegia. Asle Helgelien nu cade în cursă. În aceeași perioada Gunness avea probleme cu un angajat de la fermă pe nume Ray Lamphere. El începuse să aibă sentimente pentru Gunness, trimițând toți bărbații care apăreau la ușa ei. Aparent, cei doi aveau o relație, dar Lamphere a devenit gelos după sosirea lui Helgelien.
Pe 27 aprilie 1908 Belle Gunness a mers la un avocat în La Porte căruia i s-a plâns că a concediat un muncitor înnebunit de gelozie. Gunness pretindea că are totodată nevoie de un testament pentru că Lamphere a amenințat-o cu moartea. “Acest om mă va omorî. Simt că într-o noapte îmi va da foc la casă” îi spune avocatului. După ce părăsește cabinetul de avocatură merge să cumpere jucării pentru copii și două galoane de kerosen. În acea noapte cineva a dat foc casei de la fermă.
Autoritățile au descoperit trupurile celor trei copii ai lui Gunness în molozul carbonizat din beciul casei. Au găsit și corpul unei femei decapitate despre care au crezut inițial că ar aparține lui Gunness. Lamphere a fost repede acuzat de crimă și incendiere iar poliția a început să caute la fermă capul femeii despre care bănuiau că ar aparține lui Gunness.
Între timp Asle Helgelien era la curent cu știrile despre incendiu. S-a arătat la fața locului cu speranța că-și va găsi fratele. A asistat chiar poliția când căuta prin cenușă, dar nu a fost mulțumit de rezultat. “L-am întrebat pe un angajat de la fermă dacă știe de vreo groapă săpată prin primăvară” povestește el. De fapt muncitorul chiar făcuse asta. Gunness îi ceruse să acopere o duzină de gropi în care el presupunea că se afla gunoi. Sperând să găsească o legătură cu dispariția fratelui său, Asle Helgeland și muncitorul au început săpăturile în țarcul porcilor. Îngroziți au găsit capul, mâinile și picioarele lui Andrew. Săpând mai mult au făcut alte descoperiri macabre. În decurs de două zile poliția a găsit 11 saci de iută groasă care conțineau “brațe umane și oase învelite în carne moale ca jeleul”. Nu au putut fi identificate toate corpurile. Dar au putut s-o identifice pe Jennie Olsen. A devenit clar că Gunness era în spatele acestor crime atroce.
Misterul morții lui Belle Gunness
Știrea despre descoperirile macabre s-a împrăștiat în toată țara. Ziarele au zugrăvit-o pe Gunness ca “Văduva Neagră”, “Clopotul Infernului” sau “Dama din castelul morții”. Reporterii au descris ferma ca pe una a ororilor sau o grădină a morții. Curioși s-au îngrămădit în La Porte devenit atracție turistica în așa fel încât mergea foarte bine comerțul cu dulciuri, popcorn, înghețată sau chiar “Tocana Gunness”. Între timp autoritățile încercau să afle misterul trupului găsit fără cap. Chiar și testul ADN făcut la zeci de ani după evenimente în urma analizării salivei pe care Gunness o lăsase pe plicurile poștale nu a putut să ofere un răspuns definitiv.
În final Ray Lamphere a fost trimis în judecată pentru incendiere, nu și pentru crimă. “Nu am știut nimic despre casa crimei. Da, am lucrat pentru doamna Gunness într-o vreme, dar nu am văzut-o ucigând pe nimeni și habar nu am avut că a omorât pe cineva” susținea el. Pe patul de moarte însă Lamphere și-a schimbat poziția. El i-a mărturisit colegului de celulă că împreună cu Gunness a omorât 42 de bărbați: “Îi droga, îi lovea în cap, îi ciopârțea și îi punea în saci. Eu îi îngropam” a mărturisit Lamphere.
Lamphere a murit în închisoare pentru că a incendiat ferma. Dar chiar a făcut asta? A murit Gunness cu adevărat în incendiu? Câțiva ani după presupusa moarte a femeii, zvonurile afirmau că și-a înscenat propria moarte ca să scape nepedepsită; or poate a scăpat pentru că voia să ucidă în continuare.
În 1931 o femeie pe nume Esther Carlson a fost arestată în Los Angeles pentru otrăvirea unui american de origine norvegiană în încercarea de a-l jefui. Femeia a murit de tuberculoza în vreme ce-și aștepta procesul. Mulți însă nu au putut să nu observe asemănarea izbitoare cu Gunness a femeii care avea asupra ei o fotografie cu copii ce semănau mult cu copiii lui Gunness.
Nu se știe unde și când Gunness a murit de fapt.
(Adaptare dupa allthatsinteresting.com)
